18 martie 2005. Mi-am început ziua cu o plimbare pe malul Rinului. Aterizasem cu o zi înainte și reușisem, cu mici dificultăți, să mă descurc fără cunoștințe de limba germană să ajung de la aeroportul din Koln la hotelul din Bonn. Pentru că sistemul transportului în comun nu mi s-a părut deloc prietenos cu nevorbitorii de germană, am ales să merg pe jos preț de o jumătate bună de oră ca să ajung la sediul United Nations Volunteers (UNV) din Bonn, unde urma să aibă loc o întâlnire care îmi va influența decisiv parcursul profesional. Desigur că nu aveam atunci nici cea mai vagă idee că acest lucru este pe cale să se întâmple, așa cum nu eram pe deplin conștientă de importanța istorică a clădirii în care urma să pășesc. Mergeam pe malul Rinului admirând oamenii care alergau sau mergeau cu bicicleta, obiceiuri cu care în România nu mă întâlneam prea des în anul 2005.

Am intrat în curtea clădirii și m-am îndreptat automat către banca unde am zărit un tânăr care frunzărea hârtii dintr-un dosar. Era prima mea întâlnire față în față cu Markus, pe atunci directorul Centrului European de Voluntariat (CEV) la a cărui întâlnire de consiliu director mergeam pentru prima dată. Era un tânăr cu conversație plăcută și lejeră, într-o engleză cu ușor accent german (limba lui maternă, de altfel), cu care am simțit că pot lucra bine de la primele cuvinte schimbate. Ulterior, după ani de lucru împreună, mi-a mărturisit cu câtă neliniște aștepta să mă cunoască în acel martie 2005, cu doar 2 luni înainte de Adunarea Generală a CEV planificată la Cluj-Napoca. Trebuia să lucreze cu o persoană absolut nouă pentru a organiza un eveniment planificat și gândit împreună cu altcineva, pentru care aveam numai două luni la dispoziție.

Aceasta a fost prima  mea întâlnire cu oamenii din Centrul European de Voluntariat (CEV), organizație din care Pro Vobis făcea parte din 2001 și a cărei persoană de contact urma să devin din anul 2005. A fost prima dintr-o lungă serie de întâlniri ale Consiliului Director CEV la care am participat. Câțiva dintre oamenii pe care i-am cunoscut atunci sunt încă activi în această rețea. Acesta a fost începutul unei experiențe profesionale și personale extraordinare, care m-a învățat foarte multe. Aveam atunci puțină experiență internațională și niciun fel de experiență de lucru cu un consiliu director. În primul an de activitate în consiliul director eram mai degrabă un elev decât un participant, încercând să înțeleg de ce este atât de important pentru acești oameni unde se pune virgula în regulamentul intern, cum poate fi interpretat fiecare cuvânt și cum va reuși organizația să soluționeze o situație de criză fără să aibă proceduri pentru asta. Ușor ușor am început să înțeleg și să contribui.

Am reușit să înțeleg ce putem prelua și aplica în România, am învățat metode de lucru, am preluat idei, am dezvoltat parteneriate, am împărtășit experiențe. Am văzut guvernanța în acțiune, un cuvânt care nu avea foarte mult înțeles pentru mine înaintea acestei experiențe profunde. Am înțeles de ce bine ca organizatiile sa aiba un consiliu director activ și nevoia limitării perioadei de timp pe care oamenii o petrec într-un consiliu director. Am experimentat eficiența germană și abordarea machiavellică italiană. Am văzut influențarea politicilor la nivel european pusă în practică și am contribuit la o idee care a devenit, peste 6 ani, un extraordinar succes în 2011: Anul European al Voluntariatului.

8 octombrie 2015. Mi-am început ziua cu un mic dejun alături de câțiva oameni pe care i-am întâlnit în 18 martie 2005, de data aceasta la un hotel din Bruxelles, de unde am pornit către Reprezentanța Luxemburgului unde avea loc Adunarea Generală a CEV. Eram deja în al zecelea an de activitate în această rețea. Am văzut organizația crescând de la reuniuni cu 30 de oameni la conferințe de 300 de participanți. Am trăit intens Anul European al Voluntariatului în 2011 și am văzut apoi efectele drastice ale crizei care a afectat consistent sectorul de voluntariat din țările vestice. Am înțeles în felul acest marele avantaj, dacă poate fi numit așa, al faptului că statul român nu a susținut financiar mișcarea de voluntariat în niciun fel în acești ani. Criza nu a generat niciun impact la nivelul finanțărilor primite de la stat, pentru că noi nu am fost niciodată finanțați de stat. Colegii din vechile state membre ale Uniunii Europene, însă, și-au văzut bugetele înjumătățite de criză și se confruntau acum cu ceea ce noi ne confruntăm dintotdeauna: dificultatea de a accesa finanțări, de a îmbina nevoile din comunitate cu misiunea organizației și cu prioritățile finanțatorilor, dificultatea de a funcționa la standarde de calitate cu fonduri extrem de limitate pentru personal și pentru activitățile care asigură sănătatea organizațională (planificarea strategică, evaluarea impactului, managementul financiar sau managementul resurselor umane), supraaglomerarea și permanenta insecuritate a continuității activității organizației care depinde în proporție covârșitoare de finanțarea bazată pe proiecte. Pentru noi, nimic nou. Pentru ei, un întreg calvar de descoperit și de depășit.

Această Adunare Generală era deosebită pentru mine. Îmi asumasem candidatura la funcția de Președinte al CEV și mă îndreptam către momentul alegerilor. Mentorul meu în acest demers îmi zâmbea încurajator. Prima discuție pe care am avut-o despre posibilitatea de a candida la funcția de președinte data din decembrie 2011, la ușa autocarului care ne conducea de la hotel către sala unde urma să aibă loc conferința de încheiere a Anului European al Voluntariatului 2011, la Varșovia. Am declinat atunci oferta, pentru că aveam un plan personal de pus în aplicare. O prioritate personală pe care am amânat-o o perioadă din considerente profesionale, dar căreia consideram că i-a venit rândul să urce pe primul loc în lista mea de priorități. Am agreat atunci să păstrăm legătura și să reluăm discuția când situația se va schimba. În 4 septembrie 2012 s-a născut David, iar în octombrie 2013 am reluat discuția candidaturii, odată cu revenirea mea în câmpul muncii și în rețeaua CEV. Am pregătit acest moment de atunci și până acum.

Îmi gândisem atent mesajul pe care vreau să îl transmit membrilor CEV, fără să scriu pe hârtie ce am de spus. Vorbitul în public a fost întotdeauna o activitate care mi-a plăcut și pentru care nu mi-am scris discursul niciodată. Dar am avut totdeauna o listă cu punctele principale pe care vreau sa le comunic După momentul votului și anunțării rezultatelor, sunt invitată să preiau moderarea discuțiilor și să conduc ultimele două sesiuni ale Adunării Generale. Deciziile membrilor se aplică imediat și asumarea responsabilităților e imediată.

Ianuarie 2016. Mă pregătesc pentru primul eveniment internațional la care voi reprezenta CEV în calitate de președinte. Va fi o reuniune dedicată Capitalei Europene a Voluntariatului, un proiect CEV, care are loc la Londra, deținătoarea titlului de Capitală Europeană a Voluntariatului pentru anul 2016. Mă simt încrezătoare și onorată să reprezint o rețea de peste 80 de membri, centre naționale și regionale de voluntariat și organizații care sprijină dezvoltarea voluntariatului, din aproape toate țările Europei. Sunt mândră că pot duce România în acest fel la Londra și cred că mișcarea de voluntariat din România a crescut mult și suficient de sănătos încât să merite onoarea de a conduce pentru un mandat destinele organizației reprezentative pentru voluntariat în Europa. Am multe gânduri și mă preocupă detaliile. Nu sunt obișnuită cu protocolul, dar am încredere că va fi bine. Am îndoieli cu privire la codul vestimentar, dar sunt foarte sigură pe ceea ce vreau să spun la eveniment. Știu că am alături de mine oameni de încredere, o echipă a Consiliului Director și a Secretariatului CEV care mă sprijină și alături de care orice va trebui făcut pentru binele organizației și al voluntariatului se va face. Este un nou început. Este un alt nivel. Dar pasiunea pentru sprijinirea și dezvoltarea voluntariatului este acceași. Posibilitățile de a o duce mai departe sunt însă mult mai largi.

Cristina Rigman, Director executiv Pro Vobis