„Ce atitudini te ajută să te ții de ce ai de făcut şi cum s-a schimbat activitatea ta în această perioadă?” – asta m-a întrebat Corina de la Pro Vobis la final de martie. Am decis să împărtăşesc răspunsul şi cu tine, dragă cititorule.

Dacă eşti aici din întâmplare, bun venit, citeşte până la final să vezi unde-ai nimerit! Dacă nu ştii sigur ce vrei să faci în următorul an şi voluntariatul internațional îți sună bine, eşti la locul potrivit, tocmai citeşti un articol despre cum e o experiență ca asta, nu sări peste niciun rând, ai putea să ratezi cea mai faină parte. Şi, nu în ultimul rând, dacă se-ntâmplă să fii şi tu parte din familia scurt numită C.E.S. şi cauți strategii de chemat motivația înapoi în perioada asta, să ştii că s-ar putea să te-nțeleg şi să te-ajut, continuă lectura.

Se fac şase luni de când mi-am luat toate zâmbetele, dorințele, ideile şi promisiunile față de mine, cu mine, le-am adus în Varșovia şi le fac să înflorească aici, alături de frumoasa echipă de voluntari ai Corpului European de Solidaritate de la Fundația Robert Schuman. Şi dacă sunt deja găzduită, mentorată şi susținută de jumătate de an de o mulțime de oameni minunați, de ce să nu fac și un exercițiu de introspecție și să te las şi pe tine să aflii cum a fost până acum experiența asta pentru mine şi cum vreau să mai fie până la finalul celor unsprezece luni de mobilitate?

În perioada asta cred că fiecare dintre noi are multe provocări de gestionat şi cred că un răspuns onest şi temeinic la întrebări precum cele ale Corinei ne ajută tot pe noi să ne angrenăm în acțiuni benefice, atât nouă cât şi celor din jur şi să o traversăm mai lin.

Primul răspuns care mi-a venit instant în minte a fost: nu ştiu, stau acasă şi mai toate activitățile pe care le făceam s-au transferat în online, dacă privesc situația din perspectiva a ceea ce am de făcut, nu pot spune că am simțit o schimbare majoră între munca de la birou şi munca de acasă.
Cum fac parte dintre cei care lucrează la sediu, majoritatea sarcinilor mele – scrierea de bloguri sau rapoarte, crearea de materiale pentru pagina de Facebook a Fundației, promovarea voluntariatului sau a valorilor Uniunii Europene – pot fi îndeplinite şi de la distanță. Şi atunci, ce s-a schimbat de fapt odată cu reorganizarea asta instantă a realității?
Spațiul de lucru. Dacă transferul de sarcini din apropiere la distanță nu reprezintă o provocare pentru mine, schimbatul mediului este ceva ce m-a impactat.

Şi, oricât de atipic ar suna, nu-mi place să lucrez de acasă. Şi ăsta nu-i vreun capriciu de pandemie, dintotdeauna mi-a plăcut să mențin distanța între muncă şi (a)casă. Ceea ce se întâmplă într-un loc, rămâne acolo, e ceva-ul pe care l-am luat din Corporație cu mine, mi se pare util şi încă încerc să îl păstrez. Ce fac deci, în perioada asta când nu-i spațiu de pretenții din sfera „mie nu-mi place, eu nu fac”?

Deși a fost complicat în prima săptămână, am încercat să-mi fac un orar de lucru pe care să îl urmez. Şi de acasă lucrez de la 9.30 la 16.30 şi îmi iau micul dejun înainte, ziua de lucru poate încă să-nceapă cu un ceai englezesc, prânzul e tot în intervalul 13.00 -14.00 şi deşi a fost mai complicat la început, toate hobby-urile mele se întâmplă tot după ora 17.00.

Ce a fost dificil? Sau ce e încă dificil la lucratul sau voluntariatul din spațiul locativ (deși, încă de la începutul mobilității, eu am tratat experiența asta cu aceeași implicare, aceeași consecvență și aceeași determinare, cu care mi-aș trata locul de muncă visat) ? Să-mi găsesc disciplina de a termina ce am început şi de a nu transforma orice sunet în factor disturbator. Şi asta e încă o provocare constantă. Dar dacă ar fi să mă gândesc la atitudini, de când stau acasă mă întâlnesc tot mai des cu mine şi-am ajuns să-nțeleg că am nevoie şi de momente de lene, de plictiseală, de non-productivitate, ca să funcționez şi le las să fie.

Dincolo de disciplina mea din perioada asta, pentru mine (aşa cum am spus şi la începutul mobilității), stagiul ăsta este un fel de an sabatic pe care mi-am dat voie să îl am şi da, odată cu Coronavirus a devenit şi mai atipic. Mi se pare însă că pe măsură ce lunile trec, atât oamenii cât şi întâmplările se aşează tot mai lin, mai clar şi mai frumos în viața mea. Şi când spun „se aşează”, nu te speria, în spatele reflexivului nu stă intenția mea de a personifica excesiv sau de a mă scuti de eforturi, stă un soi de calm, de linişte, de firesc, de „ nu vreau să mai forțez lucrurile să se întâmple” cu care am ales – de prin a doua săptămână de când m-am mutat aici – să trăiesc aventura asta. Şi mi-e foarte de folos atitudinea asta, chiar şi-acum. În ce fel? În mai multe. M-a făcut să-mi dau seama că nu pot vedea în ceilalți ceva ce în mine nu există, că ceea ce fac din drag, cu telefonul pe mod avion după cinci, e o sursă incomensurabilă de energie de care am nevoie ca să funcționez şi mă ajută să-mi țin o ordine proprie, mă ajută să nu mă anxietez cu uşurință din cauza numerelor, numelor sau a catastrofelor şi să-mi investesc resursele în acțiuni benefice pentru ceilalți.

Şi dacă tot am pomenit de ceilalți, în perioada asta mi s-a mai demonstrat odată puterea comunității şi-a solidarității – în cel mai complex sens pe care am putut vreodată să i-l dau.

Echipa din care fac parte este formată din optsprezece voluntari, din douăsprezece țări, solidaritatea pentru noi este modul în care avem nevoie să funcționăm ca proiectul să se întâmple însă, nu am fost niciodată mai conştientă ca acum de cât de mare e impactul lui împreună. Şi e o conștientizare importantă.
Tot acest împreună mă motivează, mă inspiră şi la fel o face şi tot amalgamul de acțiuni pozitive pe care îl văd întâmplându-se în jurul meu, în comunitate, datorită ei.

Îmi doresc să păstrăm felul acesta de a mişca lucrurile, poate ca parte a rezilienței colective (de ce nu?) şi după ce vom fi traversat perioada asta, îmi pare a fi parte din antidot şi normalitate, iar pentru partea de stagiu care mi-a mai rămas, vreau ca triada atitudini-actitudini-aptitudini, să-mi rămână reper în acțiune.

Poate e despre mine şi valorile mele de care n-am fost niciodată mai conştientă ca acum, sau poate e încă despre bula protectoare în care mă aflu (deşi în fața virusului suntem la fel de expuşi), nu ştiu; dar ştiu că puterea lui „împreună” merită(m) să o luăm cu noi şi la finele provocării pe care o traversăm acum – eu asta îmi doresc şi pentru restul stagiului – asta şi puțină spontaneitate.

You can find the English version of this article here:
https://www.provobis.ro/elena-saucas-testimonial/